Povestită de Paul a lu Cicion

Nu mai știu în ce an s-a petrecut întamplarea, cert este că aveam în jur de 9-10 ani, deci probabil 78’ sau 79’

Era, si poate mai este si acum, un obicei la noi in sat: de lăsatul secului se făcea un foc mare. Nu stiam semnificatia focului dar pentru noi copii era un prilej de mare bucurie. Focul se făcea seara si fiecare copil aducea ce găsea prin curte pentru a intretine focul. Tataia Minică avea in spatele fânarului o roata mare de cauciuc (uzata) pe care o “adusese apa”- când se umflase Tecuciul, a ajuns la noi la poarta. Tataia o luase in ideea de a face un troc pentru porci sau găini dar pâna la urmă, fiind tâmplar de meserie- făcuse din lemn. Așa că de lăsatul secului l-am rugat să-mi dea mie roata de cauciuc să facem focul cu ea. Cum roata era cam mare, m-a ajutat el să o duc undeva in poiană, pe sub vale, departe de orice casă, pe malul Tecuciului. Cine stie locul, este pe firul Tecuciului înspre moară, pe undeva prin spatele grădinii lui Greblă, dar pe malul opus. Acolo erau niste dâmburi, foste gropi acoperite de iarbă. Tataia a gasit locul potrivit, lânga apa ca mai tarziu sa-i fie ușor sa stingă focul. Eram foarte mandru de faptul ca eu reusisem sa aduc roata de cauciuc, ceilalti copii venisera cu scînduri, crengi sau ce mai găsiseră ei de adus.

Și am făcut focul… Focul mare, intreținut de ditamai roata de cauciuc (cred ca era de la o remorcă de tractor) si ne bucuram si încalzeam, fiind destul de frig in acea perioadă. Eram multi copii dar din păcate nu-mi amintesc decat pe Rilă a lu’ Greblă cu care am fost coleg de clasa. Lăsatul Secului este cu 7 săptamani inainte de Paște (atunci incepe postul Paștelui) si probabil că Paștele era devreme anul acela ca știu ca era destul de frig afara si stăteam in jurul focului sa ne încalzim. La un moment dat, când focul era in toi, a apărut din întuneric un om îmbracat in negru care a inceput să urle la noi ca de unde am furat roata de cauciuc si ca o sa ne ducă pe toti la Militie. “Stai ca pun eu mana pe voi!” și a incercat sa-l prindă pe cel de lânga el. Disperat si speriat peste măsură, am rupt-o la fugă sa nu ma prindâ. Fară să-mi dau seama, fugind orbește de lângă foc în întunericul beznă, am căzut in lac. Tecuciul acolo face un cot și apa era destul de măricică iar dacă adaug si nămolul si faptul ca eram un pișpirel, apa-mi venea undeva in jurul brâului. Ideea era ca eu căzusem de pe mal care era destul de înalt si eu eram de sus pănâ jos plin de nămol, îmi intrase și-n ochi de nici nu mai vedeam bine pe unde fug. Cert este ca am trecut pe malul celălalt, în gradină la a lu’ Greblă și de acolo am fugit plângând direct la mamaia si tataia.

Acum vă dati seama ce fețe au făcut săracii când m-au vazut plângând și plin de nămol de sus până jos, inclusiv pe față! Nu mai știu ce le-am spus si ce am povestit dar știu ca tataia a avut un access de furie, a luat ciumagul care era veșnic lângă ușă și nu mai nimerea să-și pună cizmele mai repede in picioare. “I’ar el al dracu, îi crăp capu’ “ este tot ce am înțeles dar am vazut-o pe mamaia care m-a lăsat pe mine și s-a pus in usă oprindu-l pe tataia zicând “Vrei să infunzi puscaria pentru un prost??” Când am văzut ce s-a iscat din toată aceasta tarașenie, m-am dus la tataia si i-am zis “Lasă tataie că-l prinzi tu altadată, acum e intuneric si a plecat, nu mai e acolo” Mamaia a pus oala pe foc, a încalzit apa si tataia a adus albia in casâ. M-am “lăut” si nu mai știu ce s-a intamplat.

Dupa câteva zile am aflat de la tataia cine fusese acel monstru, ca eu asa-l vazusem: era “Iercu” și se pare că-i plăcea băutura destul de des- ca la mulți oameni din sat, stare in care fusese probabil și în seara cu pricina.

Sunt sigur că știa ce a făcut (nu era atât de beat încât să nu mai poată merge cum îl văzusem de multe ori) dar niciodată nu m-a oprit pe drum cand mă vedea din întamplare sâ încerce măcar o scuza sau o explicatie…

Iercu a fost singurul om din sat pe care daca-l întâlneam, treceam pe partea cealaltă a drumului și nu-i dădeam “Bună ziua”.