Povestită de Paul a lu Cicion

Și acum, trecut de prima tinerețe, atunci când intru într-un atelier de tâmplărie sau simt miros de lemn prelucrat, mă întorc instant în copilărie și-mi aduc aminte de tataia Minică și de timpul petrecut printre picioarele lui la atelierul de acasă sau la Saivane. Parcă aud foșnetul rindelei pe bucata de lemn prinsă în menghina de la tejghea și vad bucata de talaș cum iese și se înconvoaie, răsucindu-se și căzând pe jos.

Primavara, tataia scotea tejgheaua afară, sub fânar. Acolo bocănea și lucra de dimineața până seara. Fânarul avea un fel de terasă, acolo într-un colț tataia ținea 2 putini pe care toamna le umplea cu prune și boambe pentru țuică sau zdrobea strugurii pentru vin.

Eram uimit de cum avea sculele ordonate și îngrijite și de căte scule avea pentru fiecare operație pe care o făcea. Nu avea nicio sculâ electrică, doar în ultimul timp își făcuse un mic polizor cu un motoraș la care dacă apasai prea tare pe piatră, se oprea…

Pentru ascuțit sculele avea un polizor manual făcut tot de el, din lemn, cu o roată mare care era învârtită de o pedală care era acționată cu piciorul, ca la mașina de cusut… Pentru partea finală, după polizor, avea o piatra rotundă, cu un diametru de cca 20 cm pe care ascuțea toate sculele după ce treceau de roata polizorului. Piatra asta era fină, pe ea ascuțea mai ales cuțitele de la rindea sau…gealău. Pentru ascuțit briciul, când se bărbierea, folosea o bucata de piele sau de curea pe care freca briciul pe toate părțile…

Toată vara curtea era plină de putini și butoaie ale oamenilor din sat, oameni care veneau cu căruța sau cu droaga și le lăsa în bătătură.

De la el am învățat cum se înfundă un butoi, cum se strâng cercurile, etc. Avea un ciocan greu cu care bătea cercurile de la putini și butoaie după ce punea papură între doage. La funduri era mai complicat, făcea o cocă destul de moale din făină pe care o punea pe doaga de la fund și după aceea punea bucata de papură care se lipea de cocă.

Deși nu avea nevoie de ajutorul meu, mă învața cum se taie cu fierăstrăul, cum se ține rindeau sau cum se bat cercurile la un butoi. Mereu îmi spunea ca el a fost ucenic și apoi calfă la Costica Rotaru, cel mai bun om din sat în această meserie. Din câte înțelesesem eu, la Costică Rotaru era un fel de școală în această meserie… Mulți erau cei care voiau să învețe de la Costică Rotaru dar puțini cei aleși. Mi-a zis ca începeau cam 7-8 ucenici dar dupa 3 ani- atât dura ucenicia, doar 3-4 mai terminau. În toți acești 3 ani, ucenicii nu erau plătiți, practic plata lor era faptul că învățau meserie. Tot tataia imi spunea că, din când în când, Costică Rotaru îi mai altoia, că “pomul bun e ăla altoit”… dar niciodată nu le dădea peste mâini, “că cu astea facem bani!”

Iarna, tejgheaua și toate sculele erau mutate în fânar unde avea o sobă din pământ pe care, în fiecare primăvara, mamaia o văruia cu var alb… Acolo făcea tataia focul că slavă Domnului, avea cu ce…Era așa cald și bine acolo că nu-mi mai venea să plec. După ce fătau oile, acolo aducea și mieii, miei care se jucau și săreau peste tot, inclusiv pe tejgheau lui tataia. Deși trebuia să curețe tot timpul după ei și în plus îi deranja sculele, tataia niciodată nu se supăra pe ei, chiar daca nu-i scotea din “draci împielițați” și  „zgâtii nebune”. Spunea aceste cuvinte ca o mângâiere pentru miei… Mirosul acela de căcăreze de miel amestecat cu talaș proaspăt mi-a intrat în scoarța cerebrală și probabil că acolo o sa rămană pe veci.

La atelierul de la Saivane era altceva… Niciodată nu am avut senzația că acolo era “la serviciu”. Acolo parcă era altă lume, alt…Univers! Tot timpul când mergeam acolo era veselie și voie bună și tataia, de fiecare dată când mă vedea, mă trimitea să aduc o căldare cu apă rece. Aduceam căldarea cu apă și o acopeream cu un fund sau capac făcut din lemn peste care puneam cana- tot timpul cu gura in jos.

Din câte-mi aduc aminte, la atelier, cum intrai pe ușă, in dreapta, la fereastră, era tejgheau lu Areagă. Nu știu dacă toată lumea îi spunea așa dar tataia imi spunea – cu Areagă de față (Areagă era poreclă) că el este… Ăla Mic. Niciodatâă Areagă nu se supăra ca-i zicea Ăla Mic! Era poreclă la poreclă!

Tot pe dreapta, dar pe partea laterală a atelierului, era tejgheau lu tataia. Dupa el, parcă, era Milică a lu Barbu. În spate, dacă nu mă înșel, era Mogoș. A lu Târmoc este iar un nume care-mi vine în minte. Ca și Milică Frizeru parcă (nu știu de ce-i zicea Frizeru că el era tâmplar).

Mogoș mă învațase niște versuri, versuri care mie-mi păreau din altă lume:

„Hai Global, Global, Global, / Te-am muncit de-acum un an / Și nu mi-ai dat niciun ban…”

După ce aduceam căldarea cu apă, tataia imi dădea o altă cană, puțin mai mare – cred că avea un litru, și-mi zicea să mă duc la “Lăptăreasă” să-mi dea o cană cu lapte. Nu-mi mai aduc aminte cine era la lapte, cine era femeia care primea laptele la lăptărie… Acolo am început să beau lapte crud, adică nefiert. Îmi plăcea atât de mult încât beam aproape un litru de lapte pe nerăsuflate. De atunci am căpătat acest obicei- să beau lapte crud. Și acum, seara mai ales, beau o cană de lapte pe nerăsuflate…

Când mă plictiseam, mă duceam la atelierul vecin, adică la Fierărie. Acolo era un om mare, tot timpul fără tricou sau cămașă (sau cu cămașa descheiată din care-i ieșea burta imensă) și care bătea fierul înroșit. Eram fascinat de foalele care suflau aer in cărbunii încinși și de puterea focului de a topi metalul. Acel om mare cât un munte- sau așa mi se părea mie – era Buric Țiganul, frate cu Buric cel care era lăutar. Așa-i spunea lumea, așa-i ziceam și eu, deși niciodată nu i-am spus așa în față că știam că este o poreclă. Când mă vedea se bucura și mă lăsa să dau la foale sau să bag și eu câte un fier în cărbuni să-l înroșesc… Avea o nicovală mare și un ciocan greu cu care bătea fierul până-l aducea la forma dorită de el. După ce avea o anumită formă, baga fierul înroșit într-o căldare mare cu apă din care ieșeau aburi și apa bolborosea de la diferența de temperatură. După câteva zeci de secunde, iar îl băga în cărbuni și începea să dea la foale…

 Odatâ, cred că era ora prânzului, când m-am dus la el, mânca brânză cu pâine și ceapă, toate puse pe un ziar. Am vrut să plec dar m-a chemat să stau lângă el și mi-a dat un codru de pâine și m-a îndemnat să mănânc brânză cu ceapă. Mai de rușine, mai de foame, m-am așezat și am mâncat împreună.  Acolo am mâncat prima dată ouă în spuză, adică ouă coapte, băgate în cenușa de la atelierul de fierărie…Când i-am spus că am mâncat brânză cu ceapă la Buric Țiganul, mamai mi-a zis “Păi nu aveam și noi brânză acasă” ??

Din când în când, în fața atelierului lui veneau cu caii să-i potcovească cu potcoave făcute de el… Cănd mai mă jucam pe acolo, mai săreau scântei sau chiar mă atingeam, fără să vreau, de câte o bucată de fier inroșit.

Și acum cand mă ard și simt miros de piele arsă, imi aduc aminte într-o fracțiune de secundă, de Buric Țiganul și de atelierul lui de fierărie de la Saivane…